Câteva dileme privind lustraţia...de tip românesc

Suscită din ce în ce mai mare interes un proiect de lege aflat în dezbatere la Senat.
Este vorba de „Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist” iniţiat de parlamentari ai PNL.
Ţin să precizez încă de la început că susţin o astfel de lege.
Nu doresc să discut acum fondul acestei probleme, oportunitatea unei asemenea legi menite să slujească asanarea morală a societăţii politice româneşti. Voi reveni pe parcurs ce dezbaterile vor căpăta un contur, respectiv pe parcurs ce ele vor suscita o mai mare mediatizare.
Mă opresc doar la câteva întrebări pe care mi le-am formulat citind textul proiectului de lege.
Aşadar: legea va fi adoptată, în cadrul CNSAS se va constitui acel Departament de aplicare a legii, care va emite „certificatele de bună purtare”. Persoanele care exercită o funcţie sau demnitate publică dintre cele prevăzute în textul legii vor depune cerutele declaraţii pe proprie răspundere. Cine nu depune declaraţia în termenul stabilit este demis de drept. Cine recunoaşte că „are trecutul pătat”, din nou, este demis de drept. Corect.
Însă nu pot să nu trec cu vederea o situaţie mai mult sau mai puţin ipotetică: aflu de exemplu, că anumite legi de o importanţă deosebită pentru procesul de democratizare, pentru trecerea la sistemul de economie de piaţă, pentru integrarea în structurile euro-atlantice ale României au trecut în Parlament cu ajutorul voturilor unor oameni „pătaţi”, sau că în toţi aceşti ani, vreun judecător „pătat” a dat o sentinţă care a avut suportul moral al întregii opinii publice, sau că la rându-i, vreun primar „pătat” a reuşit să dezvolte pe plan local politici care au contribuit la dezvoltarea urbei....şi exemplele pot continua.
Mai departe, legea prevede că persoanele care în perioada 30 decembrie 1947 – 22 decembrie 1989 au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, nu pot candida, nu pot fi alese şi nu pot fi numite timp de 10 ani de la intrarea în vigoare a legii pentru o serie de demnităţi şi funcţii.
Apare iarăşi o întrebare (pentru o situaţie ipotetică, evident): o astfel de persoană (poate îi pot număra pe degete, dar asta nu contează) nu se implică în perioada de după decembrie 1989 în viaţa politică, nu deţine funcţii publice. Poate voit, poate dintr-o pură întâmplare, poate din prostie, poate din, hai să-i spun incompetenţă. Între timp omul nostru îşi perfecţionează studiile, învaţă vreo două-trei limbi străine, noile cuceriri ale societăţii informaţionale îi stau la degetul mic. Aşadar, această persoană se hotărăşte să se implice, să intre în joc. Ori nu poate. Şi nu pe moment ci preţ de 10 ani de-acu înainte.
Aştept cu nerăbdare dezbaterile pe marginea acestui subiect...

Vigyázat: a fa zuhan, a kutya harapós!

Óriási szalagfeliratok, utcai reklámok bíztatnak, úton-útfélen mit vásároljunk, mit olvassunk, hogyan fogyjunk, mit nézzünk, mennyit együnk, hova utazzunk stb.
A fent említett feliratot szeretett fővárosunk, Bukarest bejáratainál kéne elhelyezni! Mert amint látjuk, egyre időszerűbb a „merre járunk” kérdés.
Bukarestben, fényes nappal, pár hét leforgása alatt két esemény rendítette meg a közvéleményt. A főváros kellős közepén, olyan helyen, ahol másutt sétálóutca, tisztaság, rendezettség fogad, egy kóbor kutya megharap egy japán üzletembert, aki rövid időn belül életét veszti, majd minap, egy iskola közvetlen közelében lévő óriási fát a szél kidönt, amely zuhanásában három tinédzsert sebesít meg. Az egyiken az orvosok már sajnos nem tudnak segíteni, a másik kettőt súlyos szenvedésekkel kórházban kezelnek.
Az első esetben is, most is, jó későn, mind Adriean Videanu főpolgármester, mind pedig Liviu Negoiţă, a III kerület polgármestere agyra-főre nyilatkozzák magukat a sajtóban, a bűnbakokat próbálják keresni, ízléstelenül össze-vissza kenik a felelősséget.
Természetesen, nagyon fontos kérdések: mit keresett ott a kutya, miért nem hordott szájkosarat, miért nem rendelkezett szerencsétlen japán áldozat elsősegély-nyújtási ismeretekkel, miért fújt a szél, kié volt a fa stb.
Számomra viszont legalább annyira fontos, hogy egy-egy ilyen szerencsétlen eseménykor a kerületi polgármester, a főpolgármester álljon ki és, ha nem is felelős a tragédiákért, kérjen bocsánatot a város polgáraitól, a közvéleménytől, hogy ilyen dolgok történhettek az általuk vezetett „várban”. Ez így etikus, ez így normális. Ez így európai. Ez így emberi.
Csak ezt követően kezdődhet a hibások megtalálása és ezeknek felelősségre vonása.
Egy pár évvel ezelőtt Portugáliában összeomlott egy híd, igaz a tragédia több mint hetven halálos áldozatot követelt. A portugál közmunkaügyi miniszter nem várta meg a sajtóban és a közvéleményben kibontakozandó álláspontokat, vitákat, hanem lemondott, mert politikailag felelősnek érezte magát. Még a kivizsgálások elrendelése előtt. És az európai példákat sorolhatnám.
Természetesen, ez esetekben nem vártam volna el „becsületbeli lemondásokat”, viszont azt, hogy megválasztott képviselőink higgadtan, bátran kiálljanak a szerencsétlen hozzátartozók-, a közvélemény elé és azt mondják, "bocsánat", azt IGEN, elvártam volna!
Amikor az oly sokat emlegetett választott-választó kapcsolat javításáról beszélünk, ilyen gesztusokra is gondolok. Ez lenne például egyik jele az emberközeli, a „polgárbarát”, a szolgáltató önkormányzatnak.

Nu m-am săturat (încă) de România

Uite că, eu unul nu m-am săturat de ea.
Da, nu m-am săturat de ţara asta, nu am intenţia de a o părăsi, vreau să-mi construiesc un viitor aici, în Transilvania, în România.
Revenit din Lumea Nouă, Tamási Áron spunea: „De aceea suntem pe lume, ca undeva în ea să ne simţim acasă.”
Da, eu mă simt acasă aici, pe valea Someşului Mic, în Ardeal, în România. Nu vreau să mă stabilesc altundeva, nici măcar la câteva sute de km. mai spre vest, unde nu de puţine ori, dacă vorbeai, spre exemplu în Piaţa Moscova, cu un accent diferit faţă de cel vorbit de ei, erai etichetat în fel şi chip, catalogat ca fiind străin lor.
Încă mai cred că pot avea un viitor fericit aici, încă mai cred că putem avea un viitor aici.
Însă vreau să trăiesc într-o altă Românie faţă de cea pe care o simt şi o percep clipă de clipă, zi de zi, an de an.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care zidurile Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti nu sunt mâzgălite cu însemne şi înscripţii care ne amintesc de una dintre cele mai negre, mai tragice şi mai ruşinoase perioade ale omenirii.
Vreau să trăiesc într-o Românie pe a cărei stadioane imnul de stat al adversarilor nu se mai intonează pe un fond de huiduieli şi fluierături.
Vreau să trăiesc într-o Românie unde să nu mai fie posibilă profanarea cimitirelor musulmane din Dobrogea, chiar sub privirea indiferentă a autorităţilor.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care derby-ul la hockey al echipelor fanion ale ţării să nu mai fie prilej pentru „reglarea unor conturi” din istoria celor două popoare vecine.
Vreau să trăiesc într-o Românie unde băncile, stâlpii şi coşurile de gunoi să nu fie pictate în culorile drapelului naţional. Unde în centrul cultural al Transilvaniei, loc de întâlnire a diferitelor culturi, punte de legătură între diverse grupuri etnice să se astupe în sfârşit craterul din imediata vecinătate a grupului statuar Matei Corvin, unde manelele şi mirosul amestecat de mititei şi de bere să nu deranjeze slujba de duminică din catedrala Sfântul Mihail, unde să nu fie pus în pericol centrul istoric al oraşului.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care sinagogile să nu fie transformate în buticuri sau depozite de vechituri.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care de ziua naţională, pe 1 decembrie să nu se mai facă apeluri care să ne îndemne să ieşim în stradă purtând banderole negre.
Dar totodată vreau să fiu liber să simt cum vreau atât pe 15 martie, cât şi pe 20 august sau 23 octombrie.
Deceniile de comunism au făcut să ne pierdem până şi „cultura de a sărbătorii”. Constat cu amărăciune că, într-adevăr, românii nu (mai) ştiu să sărbătorească. Liiceanu afirma la un moment dat, şi citez din memorie: românilor le lipseşte cultul eroilor. Când aceştia (eroii) sunt în viaţă, în loc să încercăm a imita frumuseţea lor, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră şi să-i împroşcăm cu noroi, iar abia când au trecut în nefiinţă ajungem să recunoaştem adevărata lor valoare, adevărata lor frumuseţe, sfinţenia lor. Din păcate, după 1989, an de an mă încearcă acelaşi sentiment de amărăciune. Ziua naţională a României nu a reuşit (încă) să devină o sărbătoare a tuturor românilor. Poate nu a reuşit deloc să devină o sărbătoare.
Vreau să trăiesc într-o Românie care va reînvăţa acest exerciţiu, această cultură a sărbătoririi. Şi nu mă gândesc la festivisme gratuite, la manifestaţii de prost gust, la ceremonii cu iz bizantin sau cu aromă de balcani.
Nimeni nu poate obliga pe cineva să iasă în stradă şi să sărbătorească un eveniment oarecare, fie ea şi ziua naţională. Cum de altfel nimeni nu are dreptul să conteste sărbătoarea altora, să boicoteze sărbătoarea altora, să calce în picioare sărbătoarea altora.
Au apus acele vremuri când, de exemplu, la moartea liderilor sovietici, trebuia să lăcrimeze o ţară întreagă sau să mimeze întristarea toată răsuflarea românească: portarul de la întreprindere, macaragiul (femeia macaragiu), şeful de secţie, inginerul, responsabilul cu propaganda etc. etc.
Nimeni nu are dreptul să oblige pe cineva, ca în semn de adâncă trăire patriotică, să arboreze în faţa casei sau pe balcon drapelul naţional. Uitaţi-vă peste ocean – vine răspunsul. Da, dar acolo cetăţenii, dincolo de o cultură civică solidă şi cu rădăcini adânci, sunt conştienţi că propriul lor stat, propria lor ţară pe lângă securitatea fizică le oferă şi le garantează şi securitatea economică. Să am o retribuţie lunară de 500-1000 de dolari aş arbora fără nici un fel de reţinere drapelul naţional.
Da, mă consider parte a naţiunii maghiare. M-am născut şi trăiesc în cultura maghiară, m-am socializat într-un mediu preponderent maghiar. Însă cel puţin la fel de aproape mă simt şi faţă de cultura română. Mă amuză Caragiale cum la fel mă amuză şi Mikszáth. Îi savurez pe Sadoveanu, Rebreanu dar şi pe Jókai sau Móricz. Iubesc versurile lui Eminescu sau Blaga dar cel puţin în aceeaşi măsură şi pe cele ale lui Vörösmarty, Petőfi sau Arany. Ascult muzica lui Enescu dar şi pe cea a lui Erkel, Kodály sau Bartók. Sunt alături de echipa naţională de fotbal a României dar, în momentul în care văd la lucru „unsprezecele maghiar”, chiar dacă reprezintă o palidă umbră a ceea ce a fost cândva, parcă nu mi-e indiferent rezultatul jocului. Şi sufăr alături de băieţi. Iar acest lucru nu ar trebui să deranjeze pe nimeni. Nu mă simt prea bine când mii de oameni din tribune mă poftesc în mod „politicos” să trec graniţa dincolo de vama Borş. Cum de altfel nici lor, reprezentanţilor populaţiei majoritare nu le cade bine ca în inima secuimii să fie catalogaţi drept ţigani.
Şi apropo de ţigani (romi), mie-mi plac ţiganii, deseori ascult muzica ţigănească, privesc dansul lor popular. Datele ultimului recensâmânt au arătat că această minoritate numără mult mai mulţi membri decât au fost înregistraţi cu zece ani în urmă. A-ţi recunoaşte şi a-ţi asuma originea etnică este o virtute şi nu o ruşine.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care oamenii redescoperă normalitatea: unde jurnaliştii să nu fie hăituiţi sub pretextul că au publicat vezi doamne niscaiva secrete de stat scurse pe cine ştie ce căi, într-o Românie în care fiecăruia să-i fie recunoscută libertatea de a proclama orice şi oriunde.
Dacă de exemplu de „Valentine’s Day” primarii se dau în spectacol oficiind în faţa camerelor aşa-zisele „căsătorii de o zi”, nu văd de ce un om, o mână de oameni sau chiar un grup să nu aibă dreptul său la liberă exprimare şi să proclame orice, fie chiar şi autonomia (teritorială). De vreme ce prin acţiuni concrete nu pune în pericol ordinea constituţională existentă, e liber să proclame orice: matriarhatul, monarhia, victoria comunismului, orice.
Ar fi nedrept să trec cu vederea paşii importanţi care s-au făcut în sensul redescoperirii normalităţii, atât la nivelul retoricii politice cât şi la nivelul mentalităţii colective. Am ajuns de exemplu să-i vedem luând masa împreună pe preşedintele Iliescu şi pe regele Mihai, am avut prilejul de a-l ovaţiona la Bucureşti pe capul Bisericii Catolice, am avut ocazia ca în deschiderea festivalului Caragiale, să-l aplaudăm pe scena operei române clujene pe maestrul Hary Béla, compozitorul şi dirijorul musical-ului „D-ale carnavalului”, am trăit să vedem reprezentanţi ai guvernelor României şi Ungariei, români alături de maghiari comemorând ziua de 6 octombrie, s-a adoptat legea care permite folosirea simbolurilor naţionale, am văzut în premieră o şedinţă comună ale guvernelor român şi ungar. Şi enumerarea poate continua.
Vreau să trăiesc într-o Românie tolerantă, multietnică unde multiculturalismul, diversitatea etnoculturală să fie privite ca parte a „patrimoniului naţional.”
Pentru asta avem nevoie de demitizarea istoriei, de demontarea stereotipiilor şi a etichetărilor de tot felul, de renunţarea la clişee. Avem nevoie de cunoaştere reciprocă, de respect reciproc faţă de valori, de normalitate, de credinţă, nu în ultimul rând de o schimbare a modului de a gândi.
Vreau să trăiesc într-o Românie care să-mi dea sentimentul că merită să visez că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat soarele va răsări şi pe strada mea.

Populari din România: uniţi-vă!

Azi dimineaţă am ieşit de sub duş şi mi-am zis: gata! Atât mi-a fost! Vreau să devin mai „popular”. Că aşa se poartă acum în politică. E trendy. La cafeaua de dimineaţă, în timp ce răsfoiam un „ziar popular, creştin şi european” m-am întrebat. Măi, oare ce blestem o fi pe capul meu de nu pot fi popular?
Până ieri ce-am făcut? Am fost un om de „acţiune”? Am fost. Am nutrit sentimente pur „umaniste”? Curat am nutrit. Şi reprezint noua generaţie. Şi nu-mi sunt indiferenţi nici ţăranii, nici creştinii, nici democraţii.
Şi cu toate astea nu am fost şi nu sunt popular.
Voi urma exemplul reuşit al vecinului: de azi mă îmbrac doar în costum popular, nu ascult decât muzică populară şi trimit petiţii doar Sfatului Popular. Deseară ies cu prietenii mei de la scară la o bere. Aţi ghicit nu? La cea mai bună bere populară.
Hai Noroc!

Mică baladă populară
(PC – PD – PNG – PPCD - AP)

Foaie verde de mărar
Azi eu sunt mai „popular”
Ieri am fost la umanişti,
Asta-i viaţa, tre’ să rişti.
Bună, sunt primarul Boc
În PPE vreau să-mi fac loc
Papandreou să-mi scuze fapta
Că am cam virat la dreapta
Doctrina? O chestie formală
Mai bine văd Steaua-n finală
Nu-mi stă-n cale Mircea Sandu
Poate-l transfer şi pe Ciuhandu
Ţineţi minte cinci cuvinte
Că doar v-am fost preşedinte
Hai să ne-aruncăm în ring,
În frunte cu Pöttering.

PePe E popular

Notă:
POPULÁR - 1. Care aparţine poporului, privitor la popor, care provine din popor. ♦ Care este alcătuit din oameni din popor şi lucrează pentru popor. 2. Creat de popor; specific unui popor, caracteristic culturii lui. 3. Care este făcut pentru popor, creat pentru necesităţile poporului; accesibil tuturor. 4. Care este iubit de popor, care se bucură de simpatia, de consideraţia opiniei publice; p. ext. cunoscut de toţi. ♦ Care are o comportare prietenoasă, cordială, atentă faţă de toată lumea. Care ţine de popor; propriu poporului. Care poate fi înţeles cu uşurinţă de toţi; simplu. (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române)