Nu m-am săturat (încă) de România

Uite că, eu unul nu m-am săturat de ea.
Da, nu m-am săturat de ţara asta, nu am intenţia de a o părăsi, vreau să-mi construiesc un viitor aici, în Transilvania, în România.
Revenit din Lumea Nouă, Tamási Áron spunea: „De aceea suntem pe lume, ca undeva în ea să ne simţim acasă.”
Da, eu mă simt acasă aici, pe valea Someşului Mic, în Ardeal, în România. Nu vreau să mă stabilesc altundeva, nici măcar la câteva sute de km. mai spre vest, unde nu de puţine ori, dacă vorbeai, spre exemplu în Piaţa Moscova, cu un accent diferit faţă de cel vorbit de ei, erai etichetat în fel şi chip, catalogat ca fiind străin lor.
Încă mai cred că pot avea un viitor fericit aici, încă mai cred că putem avea un viitor aici.
Însă vreau să trăiesc într-o altă Românie faţă de cea pe care o simt şi o percep clipă de clipă, zi de zi, an de an.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care zidurile Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti nu sunt mâzgălite cu însemne şi înscripţii care ne amintesc de una dintre cele mai negre, mai tragice şi mai ruşinoase perioade ale omenirii.
Vreau să trăiesc într-o Românie pe a cărei stadioane imnul de stat al adversarilor nu se mai intonează pe un fond de huiduieli şi fluierături.
Vreau să trăiesc într-o Românie unde să nu mai fie posibilă profanarea cimitirelor musulmane din Dobrogea, chiar sub privirea indiferentă a autorităţilor.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care derby-ul la hockey al echipelor fanion ale ţării să nu mai fie prilej pentru „reglarea unor conturi” din istoria celor două popoare vecine.
Vreau să trăiesc într-o Românie unde băncile, stâlpii şi coşurile de gunoi să nu fie pictate în culorile drapelului naţional. Unde în centrul cultural al Transilvaniei, loc de întâlnire a diferitelor culturi, punte de legătură între diverse grupuri etnice să se astupe în sfârşit craterul din imediata vecinătate a grupului statuar Matei Corvin, unde manelele şi mirosul amestecat de mititei şi de bere să nu deranjeze slujba de duminică din catedrala Sfântul Mihail, unde să nu fie pus în pericol centrul istoric al oraşului.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care sinagogile să nu fie transformate în buticuri sau depozite de vechituri.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care de ziua naţională, pe 1 decembrie să nu se mai facă apeluri care să ne îndemne să ieşim în stradă purtând banderole negre.
Dar totodată vreau să fiu liber să simt cum vreau atât pe 15 martie, cât şi pe 20 august sau 23 octombrie.
Deceniile de comunism au făcut să ne pierdem până şi „cultura de a sărbătorii”. Constat cu amărăciune că, într-adevăr, românii nu (mai) ştiu să sărbătorească. Liiceanu afirma la un moment dat, şi citez din memorie: românilor le lipseşte cultul eroilor. Când aceştia (eroii) sunt în viaţă, în loc să încercăm a imita frumuseţea lor, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră şi să-i împroşcăm cu noroi, iar abia când au trecut în nefiinţă ajungem să recunoaştem adevărata lor valoare, adevărata lor frumuseţe, sfinţenia lor. Din păcate, după 1989, an de an mă încearcă acelaşi sentiment de amărăciune. Ziua naţională a României nu a reuşit (încă) să devină o sărbătoare a tuturor românilor. Poate nu a reuşit deloc să devină o sărbătoare.
Vreau să trăiesc într-o Românie care va reînvăţa acest exerciţiu, această cultură a sărbătoririi. Şi nu mă gândesc la festivisme gratuite, la manifestaţii de prost gust, la ceremonii cu iz bizantin sau cu aromă de balcani.
Nimeni nu poate obliga pe cineva să iasă în stradă şi să sărbătorească un eveniment oarecare, fie ea şi ziua naţională. Cum de altfel nimeni nu are dreptul să conteste sărbătoarea altora, să boicoteze sărbătoarea altora, să calce în picioare sărbătoarea altora.
Au apus acele vremuri când, de exemplu, la moartea liderilor sovietici, trebuia să lăcrimeze o ţară întreagă sau să mimeze întristarea toată răsuflarea românească: portarul de la întreprindere, macaragiul (femeia macaragiu), şeful de secţie, inginerul, responsabilul cu propaganda etc. etc.
Nimeni nu are dreptul să oblige pe cineva, ca în semn de adâncă trăire patriotică, să arboreze în faţa casei sau pe balcon drapelul naţional. Uitaţi-vă peste ocean – vine răspunsul. Da, dar acolo cetăţenii, dincolo de o cultură civică solidă şi cu rădăcini adânci, sunt conştienţi că propriul lor stat, propria lor ţară pe lângă securitatea fizică le oferă şi le garantează şi securitatea economică. Să am o retribuţie lunară de 500-1000 de dolari aş arbora fără nici un fel de reţinere drapelul naţional.
Da, mă consider parte a naţiunii maghiare. M-am născut şi trăiesc în cultura maghiară, m-am socializat într-un mediu preponderent maghiar. Însă cel puţin la fel de aproape mă simt şi faţă de cultura română. Mă amuză Caragiale cum la fel mă amuză şi Mikszáth. Îi savurez pe Sadoveanu, Rebreanu dar şi pe Jókai sau Móricz. Iubesc versurile lui Eminescu sau Blaga dar cel puţin în aceeaşi măsură şi pe cele ale lui Vörösmarty, Petőfi sau Arany. Ascult muzica lui Enescu dar şi pe cea a lui Erkel, Kodály sau Bartók. Sunt alături de echipa naţională de fotbal a României dar, în momentul în care văd la lucru „unsprezecele maghiar”, chiar dacă reprezintă o palidă umbră a ceea ce a fost cândva, parcă nu mi-e indiferent rezultatul jocului. Şi sufăr alături de băieţi. Iar acest lucru nu ar trebui să deranjeze pe nimeni. Nu mă simt prea bine când mii de oameni din tribune mă poftesc în mod „politicos” să trec graniţa dincolo de vama Borş. Cum de altfel nici lor, reprezentanţilor populaţiei majoritare nu le cade bine ca în inima secuimii să fie catalogaţi drept ţigani.
Şi apropo de ţigani (romi), mie-mi plac ţiganii, deseori ascult muzica ţigănească, privesc dansul lor popular. Datele ultimului recensâmânt au arătat că această minoritate numără mult mai mulţi membri decât au fost înregistraţi cu zece ani în urmă. A-ţi recunoaşte şi a-ţi asuma originea etnică este o virtute şi nu o ruşine.
Vreau să trăiesc într-o Românie în care oamenii redescoperă normalitatea: unde jurnaliştii să nu fie hăituiţi sub pretextul că au publicat vezi doamne niscaiva secrete de stat scurse pe cine ştie ce căi, într-o Românie în care fiecăruia să-i fie recunoscută libertatea de a proclama orice şi oriunde.
Dacă de exemplu de „Valentine’s Day” primarii se dau în spectacol oficiind în faţa camerelor aşa-zisele „căsătorii de o zi”, nu văd de ce un om, o mână de oameni sau chiar un grup să nu aibă dreptul său la liberă exprimare şi să proclame orice, fie chiar şi autonomia (teritorială). De vreme ce prin acţiuni concrete nu pune în pericol ordinea constituţională existentă, e liber să proclame orice: matriarhatul, monarhia, victoria comunismului, orice.
Ar fi nedrept să trec cu vederea paşii importanţi care s-au făcut în sensul redescoperirii normalităţii, atât la nivelul retoricii politice cât şi la nivelul mentalităţii colective. Am ajuns de exemplu să-i vedem luând masa împreună pe preşedintele Iliescu şi pe regele Mihai, am avut prilejul de a-l ovaţiona la Bucureşti pe capul Bisericii Catolice, am avut ocazia ca în deschiderea festivalului Caragiale, să-l aplaudăm pe scena operei române clujene pe maestrul Hary Béla, compozitorul şi dirijorul musical-ului „D-ale carnavalului”, am trăit să vedem reprezentanţi ai guvernelor României şi Ungariei, români alături de maghiari comemorând ziua de 6 octombrie, s-a adoptat legea care permite folosirea simbolurilor naţionale, am văzut în premieră o şedinţă comună ale guvernelor român şi ungar. Şi enumerarea poate continua.
Vreau să trăiesc într-o Românie tolerantă, multietnică unde multiculturalismul, diversitatea etnoculturală să fie privite ca parte a „patrimoniului naţional.”
Pentru asta avem nevoie de demitizarea istoriei, de demontarea stereotipiilor şi a etichetărilor de tot felul, de renunţarea la clişee. Avem nevoie de cunoaştere reciprocă, de respect reciproc faţă de valori, de normalitate, de credinţă, nu în ultimul rând de o schimbare a modului de a gândi.
Vreau să trăiesc într-o Românie care să-mi dea sentimentul că merită să visez că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat soarele va răsări şi pe strada mea.